De la înot la baschet: sportul pe care nu l-am ales noi
Updated: Sep 22
rescris 15 Septembrie, 2026
Nu am stat niciodată cu o foaie în față și cu o listă de sporturi alături.
Înot - bun.
Baschet - poate.
Fotbal - vedem.
Și la final să bifăm ceva cu pixul: „Gata. Acesta este sportul copilului.”
Lucrurile nu s-au întâmplat așa.
De fapt, mult timp nici măcar nu a existat întrebarea „Ce sport va face Sasha?”.
A existat doar mișcare.
La început a fost apa
Sasha a început sportul foarte devreme, prin programul de la creșa Micii Poznași.
Primul contact serios a fost cu înotul.
Dar „serios” este probabil prea mult spus pentru perioada aceea.
La început era apă. Joacă. Bălăceală. Adaptare. Un copil mic care învăța că bazinul nu este un loc de care trebuie să se teamă.
Nu existau obiective sportive. Nu existau competiții. Nu discutam despre performanță.
Treptat, joaca s-a transformat în învățare.
Colacul a dispărut.
A apărut bagheta.
Apoi pluta.
Și, de fiecare dată când dispărea câte ceva din ceea ce îl făcea să se simtă în siguranță, apărea aceeași reacție:
- Nu sunt pregătit.
Sau:
- Nu pot încă.
Până într-o zi când a venit momentul să înoate fără pluta care îl susținea.
Și atunci, în loc de „nu pot”, am auzit altceva:
- Pot singur!
De acolo s-a schimbat și întrebarea.
Nu mai era „Trebuie să merg la înot?”.
Era:
- Când am următorul antrenament?
Apoi înotul a devenit sport
La un moment dat, bazinul nu a mai fost doar locul unde înveți să înoți.
Au apărut antrenamentele.
Apoi obiectivele.
Apoi competițiile.
Totul gradual.
Și au apărut și zilele în care lucrurile nu mai erau atât de simple.
Îmi amintesc una dintre ele foarte clar.
Ajunseserăm la bazin după un drum lung, iar Sasha mi-a spus: "Azi nu vreau la antrenament."
Era prima dată când refuza să intre în apă.
Nu l-am împins spre bazin și nici nu am întors mașina.
I-am spus doar: "Este în regulă. Dar am ajuns până aici. Mergi și vorbește cu antrenorul și spune-i că astăzi nu vrei să te antrenezi."
Antrenorul lui de atunci, Lucian de la Kineto Fix București, a stat de vorbă cu el.
După aproximativ zece minute, Sasha s-a întors: "Azi mă antrenez."
Nu știu exact ce și-au spus.
Și, într-un fel, nici nu conta.
Hotărârea nu venise de la mine.
Au apărut și concursurile
După o vreme, Sasha a început să întrebe: "Când merg și eu la concursuri?"
Așa am ajuns la antrenamente mai orientate spre performanță.
Cu alte exerciții.
Alt ritm.
Și, inevitabil, alte frustrări.
La un antrenament a primit un exercițiu pe care pur și simplu nu reușea să îl facă.
A încercat.
A mai încercat.
Și din nou.
După aproximativ zece minute, frustrarea a devenit prea mare și a început să plângă.
Lucian nu i-a spus să mai încerce de încă zece ori.
I-a spus că este suficient pentru ziua aceea și că se vor vedea la următorul antrenament.
La următorul antrenament, Sasha a făcut exercițiul.
Fără mare ceremonie.
Uneori lucrurile se întâmplă exact așa.
La început nu ies.
Apoi, într-o zi, ies.
Înotul a continuat.
Au venit concursuri și medalii.
La un moment dat, Sasha și-a dorit să câștige și o medalie de aur într-o probă individuală. Avea deja medalii obținute cu ștafeta, dar aceasta era o provocare diferită.
A muncit pentru ea.
Și a obținut-o.
În perioada aceea, dacă m-ar fi întrebat cineva ce sport face Sasha, răspunsul firesc era simplu: Înot.
Doar că, între timp, într-un colț al poveștii, apăruse o minge.
Un coș mic într-o cameră
Pe la trei-patru ani, Sasha primise și un coș mic de baschet pentru cameră.
Nu fusese vreo investiție strategică în viitorul lui sportiv.
Era un coș.
Atât.
Mai arunca singur.
Mai aruncam împreună.
Aveam prin casă mingi de tot felul, așa cum se întâmplă probabil în multe familii cu copii cărora le place să se miște.
Nimic nu anunța vreo schimbare de direcție.
Până într-o zi, în parc.
Sasha avea o minge în brațe și mi-a spus: "Hai să jucăm baschet."
M-am uitat în jur: "Dar nu avem coș."
Răspunsul lui a venit imediat: "Jucăm la un coș imaginar."
Și am jucat.
Fără panou.
Fără plasă.
Fără teren adevărat.
Doar noi, o minge și un coș pe care nu îl vedea nimeni, dar care, aparent, era suficient de real pentru joc.
Primul lucru pentru curte
Câteva luni mai târziu ne-am mutat într-o casă nouă.
La un moment dat l-am întrebat: "Care este primul lucru pe care vrei să îl cumpărăm pentru curte?"
N-a avut nevoie să se gândească: "Un coș de baschet."
Și a venit coșul.
Apoi au venit aruncările.
Una.
Zece.
O sută.
Nu le-a numărat nimeni.
Baschetul a început să intre în rutina lui fără să-l invite nimeni oficial.
La un moment dat ne-am gândit: Ce-ar fi să încerce și la un club?
Nu pentru că înotul trebuia abandonat.
Nu pentru că descoperiserăm noi ceva extraordinar.
Pur și simplu pentru că îi plăcea să joace.
L-am întrebat.
A vrut.
Și a mers.
Apoi a venit primul meci
La început, baschetul era tot joacă.
Apoi au apărut antrenamentele regulate.
După mai bine de un an a venit primul meci.
Apoi primul turneu.
Patru meciuri.
Patru înfrângeri.
Iar Sasha a marcat un singur coș în tot turneul.
Dacă ai fi privit doar tabela, probabil nu era începutul unei mari povești de dragoste cu baschetul.
Nici măcar nu era un început foarte promițător.
Patru înfrângeri.
Două puncte.
Cam atât.
După turneu, nu a existat însă o discuție complicată despre rezultate.
Nici analiză.
Nici „trebuie să mai vedem”.
Sasha a spus doar: "Eu baschet vreau să fac."
Și atunci am știut
Nu știu dacă a existat un singur motiv.
Nu fusese un idol care să-l facă să aleagă baschetul.
Nu exista un moment cinematografic în care să fi văzut un meci și să spună: „Asta vreau să devin.”
Nu l-am dus noi spre baschet cu un plan.
Baschetul a apărut.
Mai întâi ca un coș mic într-o cameră.
Apoi ca un joc într-un parc, la un coș imaginar.
După aceea ca un coș adevărat în curte.
Apoi ca un antrenament.
Un meci.
Un turneu.
Patru înfrângeri.
Un singur coș.
Și, undeva între toate acestea, ceva s-a întâmplat.
Înotul îi oferise deja ani de mișcare, antrenamente, concursuri și experiențe.
Baschetul i-a cerut altceva.
Iar el a vrut să rămână.
Nu noi am ales momentul.
Nu noi am ales sportul.
Noi doar am fost acolo când alegerea a început să se vadă.
Și, până la urmă, totul a încăput într-o singură propoziție: "Eu baschet vreau să fac."
