De ce ducem copiii să facă sport? (Și nu, nu doar pentru medalii)

Imaginează-ți o dimineață mohorâtă de sâmbătă. Părinții cu ochii împăienjeniți de somn, copiii cu geci groase, mingi care sar în toate direcțiile și antrenori care încearcă să țină în frâu o turmă de energie pură pe nume „echipa de rugby sub 10 ani”.

În mijlocul acestui haos organizat, îl vedem pe Mathias. Are 8 ani, joacă rugby de câteva luni și azi... a pierdut. Și nu doar meciul, ci și stăpânirea de sine. Cu ochii roșii și nasul lipit de gluga gecii, plânge în tăcere. Dar, din senin, apare colegul lui, îl îmbrățișează strâns și îi spune:

„Nu plânge, tu ai fost cel mai bun.”

Mathias - Rugby - frumusetea sportului

Stop cadru. Acesta este momentul în care înțelegi, cu toată inima, de ce merită să-ți duci copilul la sport.

Sportul nu e despre scoruri. E despre oameni.

Desigur, ne entuziasmăm când echipa câștigă, aplaudăm la un eseu reușit sau visăm cu ochii deschiși la viitorul de campion al copilului. Dar realitatea – și magia – sportului stă în altceva: în îmbrățișarea dintre doi copii care învață, fără să le fi explicat cineva în teorie, ce înseamnă empatia.

La antrenamente și meciuri, copiii descoperă treptat că:

• un coechipier e mai important decât o pasă perfectă;

• respectul pentru adversar valorează mai mult decât o victorie;

• și că pierderile pot fi îmblânzite cu o vorbă bună și o îmbrățișare sinceră.

Asta nu-i învață nicio aplicație de pe tabletă.

Spirit de echipă, înfrângere, disciplină. Și, da, puțin noroi în adidași.

Sportul îi învață pe copii lucruri serioase într-un mod amuzant (pentru părinți mai ales). Învață să se trezească devreme, să-și care singuri echipamentul (deși uneori îl cară părinții „doar azi”), să piardă fără drame hollywoodiene și să se bucure sincer pentru colegii lor.

Mai mult, ei învață să respecte reguli, antrenori, colegi, adversari – și da, chiar și deciziile arbitrului, deși uneori e clar că „nu era eseu, mami, pe bune!”.

Sportul construiește mușchi, dar și caractere.

Pe lângă faptul că fac mișcare, copiii care practică sport au parte de ceva și mai valoros: încredere în sine. Nu e puțin lucru să înveți să te ridici după ce ai fost placat (la propriu sau la figurat), să insiști după ce ai ratat și să crezi în tine chiar dacă nu ai dat niciun eseu azi.

Sunt lecții de viață care se scriu cu noroi, transpirație, lacrimi și zâmbete. Uneori toate în același meci.

Știința confirmă: copiii care fac sport sunt mai sănătoși și învață mai bine.

Pe lângă partea emoțională (care ne topește inimile), și partea științifică e de partea sportului. Studiile arată că:

• copiii activi fizic au o mai bună concentrare la școală;

• sunt mai puțin predispuși la obezitate și alte probleme de sănătate;

• dorm mai bine (și, implicit, părinții dorm mai bine – ceea ce este, practic, o binecuvântare).

Mai mult, sportul le oferă un cadru clar și coerent în care învață să-și gestioneze emoțiile, eșecurile și reușitele – o formă de educație emoțională pe care nu o găsim în manualele de mate sau română.

Concluzia? Du-l la sport. Chiar dacă plouă. Chiar dacă pierde.

Poate nu va ajunge campion național. Poate nu va juca într-o finală mondială. Dar cu siguranță va deveni un om mai bun.

Va deveni un copil care știe să piardă cu demnitate, să câștige cu modestie și să își îmbrățișeze colegii la nevoie.

Iar dacă, într-o zi, va spune unui alt copil „tu ai fost cel mai bun”, atunci sportul și-a făcut treaba.