Concluzii Turneu U15 – între ghinioane, flotări și o echipă tot mai unită
- Alexandru Ciobanu
- 20 oct.
- 4 min de citit
🏀 Returul care n-a mai semănat cu turul
Dacă acum două săptămâni plecam din Sibiu cu o diferență de 41 de puncte și cu senzația că mai avem multe de pus la punct, weekendul acesta am avut ocazia să rescriem povestea, acasă, în București. Și ce să vezi? De data asta, scenariul a fost cu totul altul.
Turneul 2 de U15 a avut gustul acela de revanșă liniștită, în care nu mai cauți să demonstrezi ceva altora, ci ție însuți. Copiii au intrat pe teren cu o altă energie, cu mai multă încredere și, da, cu acel ceva pe care îl dobândești doar când știi exact ce te-a durut data trecută.
Să joci acasă are farmecul lui. Poate pentru că nu mai trebuie să te obișnuiești cu sala, poate pentru că știi unde e automatul de apă rece sau poate doar pentru că ai certitudinea că, undeva în tribună, cineva strigă numele tău mai tare decât restul.
A fost un turneu care a început bine, s-a complicat brusc și s-a terminat frumos. Un turneu care ne-a amintit că, în sport, nimic nu merge perfect, dar orice merge mai bine dacă rămâi echipă.
🏀 Când mingea sare prost, dar moralul nu
Primul meci. Adică momentul acela când toată echipa așteaptă să vadă dacă „lecțiile” din turneul trecut chiar s-au prins. Ei bine… s-au prins. Poate nu toate, dar suficiente cât să simțim că nu mai suntem aceeași echipă care a pierdut la Sibiu cu 41 de puncte.
De data asta, meciul a fost altfel. Strâns, tensionat, cu faze bune, cu pase curajoase, și, mai ales, cu atitudine. Am pierdut, da, dar la doar 7 puncte. Și asta, pentru cine a fost acolo, a fost mai mult o victorie decât o înfrângere.
Singura parte neplăcută? Ultima fază. Ultima secundă. Ultimul pas greșit, la propriu. Sasha a călcat strâmb și… s-a oprit acolo turneul pentru el. Momentul ăla în care tribuna tace, tu speri că nu e nimic, el zice că e ok, dar privirea îți spune că nu e. Știi cum e, copilul zice „nu doare”, dar glezna are altă opinie.
Așa că am încheiat meciul nu doar cu o diferență de 7 puncte, ci și cu un „time-out” impus de viață, „când universul îți dă un time-out, de obicei nu-ți cere părerea” 🙂 Chiar și așa, nu a fost loc de dramă. Sasha a rămas alături de colegii lui, cu punga de gheață pe gleznă și cu moralul ridicat.
Și dacă tot vorbim de moral… există imagini care spun mai mult decât un scor: un copil accidentat care încurajează echipa de pe bancă e una dintre ele.
Ah, și încă ceva. În același meci, am avut parte de o scenă greu de uitat: antrenorul echipei adverse, nervos pe un copil care greșise o fază, l-a pus să facă flotări în timpul meciului. Da, ați citit bine. Pe parchet, în fața tuturor. Nici nu știam dacă să râdem, să ne enervăm sau să aplaudăm inovația metodologică. Poate era o strategie de „recovery instant”. Sau un nou concept de motivație. Oricum, sperăm că a fost și ultima apariție a acestui tip de fitness în timpul competițiilor.
🏀 Nu pe teren, dar în echipă
Meciul urmator a început cu întrebarea pe care niciun copil nu vrea s-o audă: „Poți juca?”. Răspunsul a fost scurt, dar realist: „Nu azi.”
Și, în mod curios, nu s-a prăbușit lumea. Pentru că echipa a făcut ceea ce face o echipă adevărată, a jucat pentru toți, inclusiv pentru cel care stătea pe bancă.
În al doilea meci, după două minute, am crezut că ne urmărește un blestem: unul dintre jucătorii noștri importanți s-a accidentat ușor și, pentru o clipă, am avut acel „nu se poate!” colectiv. Dar, spre ușurarea tuturor, a revenit pe teren după câteva minute.
Și cu el a revenit și ritmul.
Sasha, de pe margine, trăia fiecare fază ca și cum ar fi fost în teren, se ridica, aplauda, încuraja, comenta… și uneori mai antrena verbal din spate.
“Foarte greu sa vezi meciul de pe bancǎ, în teren este foarte simplu”
E greu să vezi cum colegii tăi luptă fără tine, dar e și mai greu să renunți la spiritul de echipă. Iar el n-a renunțat nicio clipă.
E genul acela de moment în care îți dai seama că sportul nu te învață doar să câștigi, ci și să susții.
Să rămâi parte din joc chiar și atunci când nu ești în el.
Meciul s-a terminat cu o victorie clară, și n-a fost doar o victorie de pe tabelă, ci una de caracter. Iar în ultimul meci, echipa a repetat povestea: concentrare, efort comun, și o altă victorie. Două din trei, fără un jucator important în teren, dar cu el pe bancă, zâmbind la final.
🏀 Echipa crește. Și noi odată cu ea.
După două turnee în care am trecut prin toate, diferențe mari, reveniri spectaculoase, accidentări, emoții și flotări care n-au fost ale noastre, pot spune cu mâna pe inimă: echipa asta devine tot mai bună.
Și nu doar pe teren. Crește în încredere, în solidaritate, în felul în care reacționează când lucrurile nu merg cum vrei.
Pentru că, la final, ceea ce contează nu e doar scorul, ci felul în care te ridici când viața îți servește o pasă proastă.
Sasha și-a trăit turneul de pe bancă, dar a fost acolo în fiecare moment — cu vocea, cu energia și cu acel zâmbet care spune „nu azi, dar revin curând”. Poate că exact genul ăsta de experiență îl formează mai mult decât un coș spectaculos.
Ne așteaptă muncă, da. Multă. Dar suntem pe drumul bun.
Și poate că n-am avut noroc în ultimele două turnee, însă am avut ceva mai valoros: dovada că norocul se construiește. Cu fiecare antrenament, cu fiecare încurajare, cu fiecare pas, chiar și atunci când unul dintre ei e… strâmb.
Iar dacă tot vorbim despre creștere, poate ar fi timpul ca și unii antrenori să mai lase vocea să se odihnească. Strigătele continue din margine, ce să facă, când să arunce, cum să decidă îi fură copilului șansa de a gândi jocul singur. Am scris despre asta mai pe larg în articolul „Când să Strigi, Când să Taci și Cum să Conduci Echipa spre Victorie”, dar pe scurt, tăcerea, uneori, crește mai mult decât orice comandă.
Comentarii