Chiar ești pregătit să fii printre cei mai buni, dacă asta înseamnă să fii și printre cei mai singuri?

(Nu, nu vorbim despre faimă, follow-eri sau “prieteni de ocazie”. Vorbim despre viața lor reală.)

Imaginează-ți: tu vrei doar să mergi la un suc cu prietenii.

Sportivul din grup? Nu poate.

“Mâine am antrenament la 8.”

Sâmbătă? “Matchday.”

Duminică? “Recovery.”

Vacanță? „Da, sigur… exact ce-mi lipsește: încă un pas înapoi.”

La un moment dat începi să te întrebi dacă omul ăsta trăiește într-o lume paralelă în care zilele au alt sens.

Și cel mai tare e când prietenii îi zic „hai frate, o dată nu se întâmplă nimic!” Și el știe prea bine că fix din „odată” se întâmplă totul.

Adevărul e incomod: cei mai disciplinați sportivi devin, fără să vrea, și cei mai izolați.

Nu pentru că nu vor oameni lângă ei. Ci pentru că nu pot pune viața socială peste viața sportivă.

Concentrarea te ridică.

Disciplina te ține sus.

Ambiția îți deschide uși.

Dar toate trei, împreună?

Îți închid… multe altele.

Nu vorbim aici despre „izolare mediatică” - aia e alt film, cu paparazzi și interviuri.

Vorbim despre viața privată, aia pe bune: cine îți rămâne aproape când tu spui „nu pot veni” pentru a suta oară.

Adevărul crud și frumos e că drumul spre vârf e îngust. Nu pentru că nu încap oamenii lângă tine - ci pentru că puțini rezistă ritmului tău.

Tu ai merge până la capăt chiar dacă ar însemna să mergi singur o bună bucată de timp?

Scrie-mi în comentarii — sunt curios câți dintre voi ar continua drumul ăsta îngust.