De ce părinții iubesc victoriile mai mult decât copiii care le obțin?

Ai văzut momentul acela, nu? Copilul primește diploma, ridică timid trofeul, iar părintele… deja filmează, postează, etichetează și adaugă „mândru de tine, campionule!”.

Copilul zâmbește. Nu pentru că înțelege cât de „important” e premiul, ci pentru că știe că dacă nu zâmbește, se strică poza.

Și parcă toată sala simte că bucuria nu e chiar a lui.

E un paradox frumos și trist: când părinții iubesc victoriile prea tare, copiii ajung să le suporte în tăcere.

Noi, adulții, confundăm adesea reușita lor cu validarea noastră. Vrem să se vadă că am fost părinți buni, dedicați, prezenți.

Dar copiii nu vor trofee — vor să fie văzuți când se chinuie, nu doar când câștigă.

Și uneori, când îi îmbrățișăm după victorie, ei se întreabă în tăcere: „Dacă aș fi pierdut, m-ai fi fost la fel de mândru?”

Nu e nimic greșit în a fi mândru. Doar că, atunci când iubirea pentru victorie devine mai mare decât iubirea pentru copil, trofeul nu mai strălucește, doar luminează diferența dintre noi.

Tu de câte ori te-ai bucurat pentru el… și de câte ori în locul lui?