De ce antrenorul îmi cere să fiu serios, dar râde când ratează el la aruncări?

Eu, concentrare maximă la linia de libere: "respiră, focus, vizualizează…", în timp ce colegii îmi fac galerie ca la carnaval. Dau cu mingea… ratez. Antrenorul mă privește de parcă tocmai am scăpat finala NBA.

Două minute mai târziu, același antrenor: își ia mingea, face o demonstrație… și trântește un airball glorios. Reacție? Râs, glume, "hai, mă, eram ruginit". Serios acum?

De fapt, în capul lui există două reguli: tu ești învățăcelul, el e maestrul. Când tu greșești, e parte din lecția de disciplină. Când el greșește, e parte din lecția de… umor. Așa funcționează ierarhiile în sport: greșelile tale sunt semne că mai ai de muncă, greșelile lui sunt semne că "suntem oameni".

Și poate că dacă antrenorul ar fi la fel de serios cu el însuși cum e cu tine, ar fi jucător, nu antrenor.

Tu cum reacționezi când antrenorul ratează? Îl iei peste picior sau taci, ca să nu faci ture în plus? 😏