Părinții pot ruina un copil talentat mai repede decât un antrenor prost

Este sâmbătă dimineață. Pe teren, copilul aruncă la coș. În tribună, tatăl își trage nervos mâneca: „Ridică genunchii, concentrează-te!”. Mama filmează fiecare mișcare cu zoom de natură, iar când mingea ratează, oftatul ei se aude mai tare decât fluierul arbitrului.

Copilul zâmbește forțat. Se uită spre ei. În secunda aia, jocul s-a terminat, tot ce urmează este doar stres cu mingi.

Un antrenor prost te poate învăța greșit o tehnică. Dar un părinte care pune presiune zilnic te poate face să urăști sportul pe care îl iubeai.

Când copilul simte că fiecare pas, aruncare sau greșeală este o evaluare de dragoste, el nu mai joacă pentru bucurie, ci pentru validare. Și de acolo, drumul spre “am renunțat, nu mai vreau” este surprinzător de scurt.

Copilul nu are nevoie de critic. Are deja unul în cap. Are nevoie de fanul lui numărul 1 și de liniște.

Tu când ai aplaudat ultima oară fără să analizezi?